In literatura de specialitate, notiunea de ”securitatea persoanei” a fost intens dezbatuta si analizata , sub diferite abordari. In esenta, natura securitatii persoanei rezida in faptul ca ea este una dintre necesitatile vitale ale omului, fara satisfacerea careia individul neputand sa existe, sa actioneze si sa se dezvolte normal in societate. Sub acest aspect, securitatea este apreciata destul de justificat ca o valoare sociala-cheie, fara de care semnificatia celorlalte valori este pusa sub semnul intrebarii. Bunaoara, care ar fi pretul libertatii daca lipsesc garantiile securitatii persoanei? Putem oare sa tindem spre bunastare, daca proprietatea se afla permanent in pericol si amenintata? In acest context se poate considera ca securitatea poate fi privita ca fundament al dezvoltarii durabile a relatiilor juridice, care asigura protectia intereselor vitale ale persoanei, statului si societatii, precum si mentinerea pacii civile, politice si stabilitatea sociala in societate. Concret, continutul securitatii se intersecteaza, interactioneaza si completeaza cele mai importante valori si norme constitutionale, legate, in special, de suveranitatea poporului si a statului, asigurarea statutului persoanei ca valoare suprema in societate si stat.
Plecand de la aceste considerente, statul in ansamblul sau , a creat un mecanism social-economic prin care securitatea individului si a proprietatii sunt obiective majore ale politicii interne . In acelasi timp , dreptul la securitate personala implica si responsabilitatea sociala de a concura la asigurarea direct sau indirect a securitatii celorlalti cetateni. In consecinta, asigurarea securitatii personale este o relatie biunivoca stat-cetatean, materializata prin actiuni concrete, intreprinse de fiecare factor al acestui binom dar si obligatia ca in mod indirect cetateanul sa concure la securitatea celorlalti , prin respectarea cadrului legislativ in domeniu.
VOM REVENI!